Casa cu chilii (36)

cam09861-copie1

Ursu

Oricine ar fi ajuns la cele trei trepte din piatră, înainte de a deschide portița de lemn a cerdacului, era întâmpinat de Ursu, un ciobănesc mare, alb, care apărea parcă de nicăieri…

Câinele maicii avea felul lui de a se apropia de oamenii necunoscuți, ridicându-se în două labe și punându-și labele din față pe umerii celui venit. Acela nu mai putea, nici să înainteze, nici să plece. Singura variantă era să strige, anunțându-și venirea. Odaia maicii era chiar prima de la portiță și dacă era acasă, ieșea imediat.

-Bine! Lasă-l!

Atât îi spunea maica. Si Ursu își lua labele de pe umerii omului, așteptând cuminte ca maica să-l mângâie pe cap, dispărând apoi, în locurile lui preferate, din spatele casei, în pădure…

Ursu n-a mușcat niciodată pe nimeni, dar ziua nu i se auzea vocea. De lătrat, lătra noaptea…  Învățasem cum latră la râși, la vulpi sau la urși… La oameni nu lătra noaptea, fiindcă nu se încumeta nimeni să urce, pe întuneric, la noi. Mârâia însă, câteodată, aproape scâncind… și atunci știam că venise iar lupoaica aceea, care îi tot dădea târcoale…

 

 

 

Advertisements

One thought on “Casa cu chilii (36)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s