Casa cu chilii (15)

11377129_769769866477800_2711526436413476180_n

Mistreții

Casa de la Slănic-Moldova a fost construită la începutul secolului trecut, când stațiunea de-abia se înființa pe marginea molcomului râu Slănic, în depresiunea străjuită de munți la fel de molcomi, asemănători unor grumazuri de bouri ce se înclină spre valea depresiunii.

Bunicii mei și-au ales, astfel, locul cel mai bun din toată stațiunea, cel mai însorit, deși aflat chiar la marginea pădurii și paradoxal, aproape în centrul orășelului.

Pădurea… Oh, cum să vă descriu apropierea ei, atât de familiară, dar, în același timp, atât de sălbatică?

V-aș putea povesti cum, în timp ce ne savurăm cafeaua de dimineață, așezați comod la măsuța noastră din  micul cerdac ce dă spre pădure, la câțiva metri, poate zece, poate douăzeci, un urs tocmai trece liniștit printre copaci, găsind fără prea mare osteneală locul în care știe că i s-a lăsat ceva de mâncare…  Nu se sinchisește de noi. Nici noi de el. Ne minunăm doar de frumusețea unui exemplar splendid.

Mai spre prânz, vin vulpile care mănâncă direct din vasele pisicilor.

Despre Ursu, câinele nostru ciobănesc, mare cât ușa, știam cu toții că, într-o iarna, când dispăruse suspect câteva zile, s-a împrietenit cu o lupoaică, și că, mai apoi, vânătorii din Slănic au căutat puii sa-i crească și să-i domesticească.

De altfel, în acești mai bine de o sută de ani de când e casa, un singur incident a fost consemnat: un râs a atacat o vacă. I-a sărit la gât, pândind-o dintr-un copac. Firește a omorât-o. Râșii sunt de temut, iar rudele lor domestice, pisicile, sunt aici, mari și abile, obișnuite să supraviețuiască printre sălbăticiuni.  Mama adusese de la București, pe vremea studenției, când tocmai îl cunoscuse pe tata, un motănel, pui de câteva luni, găsit pe stradă. I-au spus Bobiță… Pe Bobiță l-am cunoscut și eu. Era un ditamai motan, vargat, cu blana roasă în jurul gâtului, de la atâtea lupte cu șerpii de casă.

N-am văzut niciodată cerbi, dar i-am auzit boncănind… n-am văzut niciodată mistreți, dar la câțiva ani după moartea tatei, mama a încercat să ridice un gard la trecerea spre pădure, pentru ca mistreții să nu mai ajungă atât de aproape de casă. N-a fost chip! Mistreții l-au dărâmat…

Evident, pădurea nu s-a lăsat îngrădită…

 

Fotografie preluată de pe pagina:

https://www.facebook.com/pages/Photo-Historia/484006888320517?fref=ts

 

 

 

 

 

Advertisements

One thought on “Casa cu chilii (15)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s