casa cu chilii (10)

Pepenele

Cine nu știe cum sunt verile toride în marile orașe?

Acasă, la Slănic – Moldova, eram feriți de aripa blăndă a pădurii de brad (amestecată cu arborii de foioase, dar doar brazii miroseau atât de amețitor!). Jos,  în parc, nu puteai respira pe la ora amiezii, pe când, în casa maicii era răcoare. Răcoare și liniște. La orele mesei, ne strângeam cu toții, câți se întâmplau să fie atunci acasă, veniți la maica.

Îmi aduc aminte de un prânz împreună. De masa întinsă pe cerdacul de jos, la care, musai, trebuiau să încapă mai mult de zece persoane. Tata pusese un pepene mare la răcit într-o căldare la cișmea. Pe vremea aceea apa nu era încă trasă în casă, iar cișmeaua te întâmpina cu câteva trepte înainte de intrare, înfiptă între niște dale mari de piatră, pe care se mai vedeau încă urmele daltei , tocite însă de vânturi și ploi, care parcă te îmbiau să le atingi cu palma, piatre de râu, din care, de altfel, erau făcute toate cele șaptezeci de trepte, câte aveai de urcat până la noi din strada principală, care urca și ea în pantă tocmai de jos, de la intrarea în Slănic.

Nu știu dacă tata a făcut-o înadins, dar  odată ce-am ajuns lângă căldare, mi-am dat seama ca era foarte grea și în încercarea de a scurge apa din ea, am scăpat pepenele pe râpă. Am tulit-o în jos, pe treptele care ocoleau râpa, închipuindu-mi, în mintea mea de copil, că voi găsi pepenele chiar la începutul urcușului, întreg. De găsit, l-am găsit, dar pepenele se sfărâmase în zeci de bucățele. Cum să reziste un pepene unei asemenea căzături?  M-a pufnit plânsul. Un plâns sănătos, de copil supărat. Și poate că aș fi plâns mult și bine, dacă tata, care urmărise toată scena din cerdac, n-ar fi coborât după mine.

“Lasă, nu mai plânge, că punem altul la răcit!”

M-a luat de mână și am urcat amândoi, înapoi spre casă.

” Punem altul la răcit, dar ține minte de la tata! Când ai de făcut un lucru mai greu decât poți, cere ajutor!”

Și supărarea mea s-a topit ca fumul. “Ce deștept e tata! Are dreptate! Cum aș fi adus pepenele înapoi pe scări, dacă ar fi rămas întreg?” am conchis eu. “Musai trebuia sa chem pe cineva să mă ajute!”

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s