casa cu chilii (7)

Despre curaj
… avea vreo paisprezece ani. Se întorcea acasă și nu găsise nicio căruță la Târgu- Ocna sau vreun suflet de om care să-l însoțească, pe cale, cam douăzeci de kilometri, până la Slănicul Moldovei. Ninsese. Pe la mijlocul drumului l-a simțit o haită. I-a simțit și el pe lupi. Apoi, i-a auzit. Se apropiau, se depărtau. A continuat să meargă:
“Măicuța Domnului, păzește-mă! Măicuța Domnului, apără-mă! Măicuța Domnului, nu mă lăsa! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului! Măicuța Domnului! Tatăl Nostru care ești în ceruri” …
Își mișca doar buzele, că vocea îi pierise de spaimă și rugăciunea și-o striga în suflet.
Patru ore de mers prin nămeți, cu lupii dâdu-i târcoale.
Că tata era de un curaj nemaiîntâlnit și că nu era zi de la Dumnezeu să nu se aventureze în pădurea deasă de brad care începea chiar din spatele casei noastre, că pleca cu mâinile goale și că ajungea până sus, în vârful Pufu, de unde, pe vremuri se vedea Bacăul, dar acum ferigile erau mai înalte decat statura unui om, că în locurile acelea se fereau să meargă fără pușcă până și vânătorii din sat, știau oamenii din Slănic.
De pățania cu lupii știam numai noi.
A ajuns în noaptea aceea teafăr acasă.
Atât.
Advertisements

One thought on “casa cu chilii (7)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s