Casa cu chilii (5)

Maica
Maică o numeau toți cei nouă copii ai ei, iar mie, copil fiind, mi se părea firesc să fie așa, căci locul meu de dormit, în casa maicii, era într-un pat de fier negru, lângă geam, chiar sub icoana Maicii Domnului, o icoană veche, dintr-un lemn curbat, scăpată ca prin minune dintr-un incendiu. Nu țin minte când și cum am aflat cine e în icoană, dar știam deja că e tot o Maică, dar o Maică Fecioară Preacurată, mai frumoasă decât zorile și mai inaltă decât cerurile, care purta în brațe pe Fiul Lui Dumnezeu, care păzea casa și lumea de tot răul.
Maica, adică, bunica din partea tatălui meu, avusese, după cum v-am spus, nouă copii. Cum îi crescuse, nu știu. Avusese o gospodărie ca la carte, cu casă cu cerdac și la parter și la etaj, cu zece odăi frumos orânduite, doar câte doua aveau uși de trecere dintr-una în alta, mai toate dădeau direct în cerdac, de unde priveliștea muntelui Dobru, de vizavi, îți tăia respirația.
Avusese vite și cai, dar, pe vremea copilăriei mele, mai rămăseseră doar grajdurile goale, în care ne era frică să intrăm, chiar pe marginea unei râpe, care se duceau încet, încet, la vale și pe care tata, într-o vară, le-a lăsat să se surpe de tot. Avusese încă și toată partea din fața casei, până aproape de parcul din stațiune.
Îi fusese însă confiscată de comuniști, imediat după ’45.
Bărbatul ei, om de nădejde, trecuse la Domnul de timpuriu, cu mult înainte de a mă naște.
De ce mă întreb cum își crescuse maica cei nouă copii? Pentru ca, într-o bună zi, pe vremea în care mulți dintre copii erau încă foarte mici, a fost luată de acasă și închisă. Motivul?
Că în casa ei se ținuseră întâlniri conspirative ale țărăniștilor, conduse de fratele ei, fostul primar țărănist de atunci, de la Hârja, un sat de peste deal, de unde era de fel și maica.
Nu știu câți ani, nu știu în ce condiții, când am aflat eu, eram deja măricică, si maica era de-acuma înapoi acasă, înconjurată de copiii ei, ajunși oameni în toată firea, mai toți cu facultăți și familii, acasă era și fratele ei, moș Nicolae, la Hârja, peste deal, trăindu-și viața într-o simplitate deplină.
*
În casa maicii, mai trăiau, pe vremea copilăriei mele, în trei camere de la etaj, papa Mișa și tanti Xenia. Erau părinții unchiului meu, Leonid, însurat cu una dintre surorile tatălui.
Așa i-am pomenit, iar copil fiind, nici nu m-am întrebat de ce stau ei în casa maicii, de ce n-au o casă a lor. Știu doar că în odăile lor intram ca peste tot în casă, erau un fel de bunici mai tăcuți, aveau vorba mai domoală și lăcrimau aproape de fiecare dată când vorbeau. Citeau din niște ziare scrise cu litere de neînțeles pentru mine și erau nedespărțiți de un radio vechi, unde ascultau oameni vorbind într-o limbă pe care n-o înțelegem deloc.
Nu mi-e greu, acum, după atâția ani, să pun lucrurile cap la cap și să reîntregesc tabloul. Singura lor avere, în acel spațiu minuscul, erau icoanele. Puțin diferite de ale noastre, dar la fel de frumoase. Maica Domnului – cu mândre ferecături de argint. Căci în graba plecării lor din Basarabia, trăgându-se din neam de preoți, atât reușiseră să salveze.                               *

Dintre cei nouă frați, trei fete și șase băieți, doar șapte au supraviețuit. Doi au murit de tineri, Vasile pe front și Ana, de tuberculoza, amândoi, în jurul vârstei de douăzeci de ani. Evident, nu i-am cunoscut, dar chipurile lor îmi sunt la fel de cunoscute ca ale tuturor unchilor mei, căci, în odaia maicii, sub icoana Maicii Domnului, încă mai există două fotografii, mari cât icoana, ale celor doi plecați atât de timpuriu.

Advertisements

One thought on “Casa cu chilii (5)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s