azi… Maria Magdalena

Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare.
A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă.
A vrut să-L ispitească pe Iisus.
S-au întâlnit.
Dar nu s-a putut apropia de El.
Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.
În faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte – zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.
Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi, ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr.

Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă.
            În faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine.
            Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
            În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată – şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
            Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul.
           Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.

Extrasul de mai sus este preluat din: Mironosiţele (fragment) – Maria Magdalena, Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Ed. Charisma, Deva, 2006, pp. 89-90.

Articol preluat de la:

https://anomismia.wordpress.com/2013/07/23/maria-magdalena/

… melcul și coasta

CAM11514

Cam acum vreo două luni, întorcând un melc din drumul lui, mi-am fisurat o coastă…

Mai toți vecinii facem același lucru. Pe ploaie, aleea din fața blocului e plină de melci, care, nu știu de ce, preferă să evadeze pe beton, în loc să-și continue incursiunile lor prin spațiul verde, unde, fără doar și poate, n-ar fi striviți de pașii neatenți ai trecătorilor, și, atunci, înainte de a ne continua drumurile, adunăm melcii și îi așezăm la loc, în iarbă.

M-am tot întrebat, însă, care ar putea fi tâlcul acestei întâmplări, de ce, dacă, după mintea mea, am făcut un lucru bun, mi s-a întâmplat un lucru rău? E adevărat, coasta fisurată se reface singură și, în afară de primele zile, când respirația-i puțin împiedicată, restul e un fleac. Totuși, de ce?

Răspunsul a venit aproape de la sine. Mi-am dat seama că gestul meu, dincolo de a fi fost un gest mărinimos, a fost un gest de cruzime. Cum așa? Uite-așa! Căci melcul face un efort considerabil ca să ajungă până în locul acela. Și dacă într-acolo a pornit, înseamnă că instinctul lui îl îndeamnă într-acolo. Și vin eu, cu ideea că-l salvez, și-l întorc din drum…

În felul acesta, trebuie să parcurgă o distanță dublă, față de cât reușise deja, încercând să revină în același loc.

Nu știu ce-o să fac la următoarea ploaie.